Cei mai celebri copaci din Romania

Pentru că au trăit pe lângă oameni celebri, copacii au împrumutat şi ei câte ceva din personalitatea acestora, devenind cunoscuţi graţie celor care s-au plimbat pe sub frunzele lor sau au scris versuri, la umbră, sprinjiniţi de trunchiurile lor falnice.

Un tei numit poezie

Ce poezii minunate a scris Eminescu, stând într-un cot, visător şi adăpostit de florile unui tei uriaş din Iaşi! Acesta este cel mai cunoscut arbore din România, mândria moldovenilor. Autorităţile din zonă încearcă să-l păstreze viu, pentru că a început să se usuce, fiind foarte bătrân. El exista deja la data întemeierii parcului Copou (1834). Sute de turişti din întreaga ţară, iubitori de poezie sau doar curioşi, poposesc aici zilnic, ca să-l admire şi să-l fotografieze. Unii sunt convinşi că sub tei le vine inspiraţia şi visează că vor deveni la fel de celebri ca şi poetul naţional. Alţii, îşi fac semnul crucii şi-şi pun diverse dorinţe legate de sănătate, avere şi linişte în casă, ca şi când s-ar afla în faţa unei icoane.


Se spune că cel mai bătrân copac din România, un stejar de peste 600 de ani, se află la 20 de kilometri de Sibiu, în pădurea localităţii Bradu. Chiar dacă a început să se usuce, autorităţile locale speră să mai reziste cel puţin un secol de acum înainte şi fac tot posibilul să-l ajute. Arborele are o circumferinţă de peste zece metri, fiind nevoie de minimum 8 persoane care să-l poată cuprinde cu braţele. El creşte într-o pădure ce ascunde mai multe morminte străvechi, din vremea dacilor.
În judeţul Sibiu se află şi alţi copaci celebri. În faţa bisericii din Ţichindeal există un stejar plantat de Carol al II-lea, iar mulţi arborii din Parcul „Sub Arini” din Sibiu sunt consideraţi specii pe cale de dispariţie, aceştia fiind plantaţi începând din anul 1856.


Pe şoseaua ce leagă Bolintinul din Deal de cel din Vale, creşte, de când lumea parcă, un plop bătrân-bătrân. Trunchiul lui este atât de gros încât doi adulţi nu-l pot cuprinde, iar frunzele lui râmân verzi până în decembrie. Oamenii din partea locului spun că e de pe vremea lui Dimitrie Bolintineanu (1825-1872) căruia îi plăcea să stea la umbra lui şi să citească. „Din el s-au născut şi ceilalţi pe care îi vedeţi la şosea, spune Dumitru Dumitrică, un localnic iubitor de istorie. Am aflat la şcoală despre Bolintineanu şi plopul lui, cu care ne mândrim. Păcat că a început să se usuce, iar primăriile nu fac nimic. Dacă eu aş avea bani aş construi aici un monument şi o cruce care să amintească de Dimitrie Bolintineanu.”

Copacul dorinţelor din parcul Moghioroş

Stejarul din Borzeşti, un alt arbore prezent în memoria românilor, a fost prezent în literatura noastră legat întoteauna de numele domnitorului Ştefan cel Mare. Copil fiind, el se juca de-a războiul cu odraslele sătenilor. Gheorghiţă, cel mai bun prieten al său, s-a urcat în stejar şi a fost ucis de săgeţile tătarilor. Pentru micul Ştefan a fost un şoc. Rana din sufletul lui nu s-a închis niciodată. După ce a devenit domn al Moldovei el a înălţat o frumoasă biserică pe locul vechiului stejar, lăcaş ce purta hramul Sf. Gheorghe, în amintirea bunului său prieten din copilărie.


Un copac istoric, mai puţin cunoscut însă, e bradul lui Tudor Vladimirescu. Acesta se află şi azi la mănăstirea Samurcăşeşti, din judeţul Giurgiu. Pe vremuri, Tudor venea aici, în secret, ca să se odihnească. În tot acest timp, un soldat se urca într-un brad înalt din spatele curţii şi făcea de pază. În cazul în care vedea arnăuţii, dădea alarma, şi revoluţionarul fugea. Bradul, pe care-l putem întâlni în cimitirul mănăstirii, se ţine bine încă şi este verde. Măicuţele îl numesc simplu: „bradul lui Tudor” şi au grijă de el ca de ochii din cap. „Pentru noi este un prieten adevărat, e ca un om, are suflet. Îl admirăm pentru îndrăzneala şi puterea lui. Vă daţi seama? Bradul acesta este istoric. Sub crengile lui se odihnea însuşi Tudor Vladimirescu! Trebuie să-l păstrăm pentru generaţiile de mâine.”, a spus, emoţionată, stareţa mănăstirii.


La începutul anilor ’90, în Parcul Moghioroş din Bucureşti exista un tei la care se făceau adevărate pelerinaje. Cineva observase că o porţiune din trunchiul acestuia semăna cu imaginea Mântuitorului răstignit. Credincioşii veneau, aprindeau lumânări, se rugau şi-şi puneau diferite dorinţe, în timp ce atingeau scoarţa copacului cu palmele. Azi, teiul a fost uitat, dar în vecinătatea lui, oamenii au construit cea mai mare biserică din sectorul 6. (Răzvan Mateescu)