De ce ajung românii la balamuc

Astăzi, 3 decembrie, este Ziua Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi, zi dedicată celor 650 de milioane de oameni (aprox. 10% din populaţia lumii) care au o formă de handicap. În România, la ora actuală, trăiesc aproape 600 de mii de persoane cu dizabilităţi, dintre care doar 26 de mii au un loc de muncă. Conform datelor statistice ale Autorităţii Naţionale pentru Persoane cu Handicap, dintre acestea, 17,34% au dizabilităţi mentale şi 13,35% dizabilităţi psihice. Doar 4,55% au un loc de muncă.


O femeie din 4 suferă de depresie

Dincolo de datele statistice şi evaluările instituţiilor specializate, în România, există o categorie de persoane care, din lipsa posibilităţilor financiare, nu se pot trata, nu ajung la medic şi deşi, sunt afectate de boli mentale şi psihice grave, circulă libere printre noi. Sărăcia, criza şi instabilitatea socială, nesiguranţa zilei de mâine, decalajele sociale mari, îi aduc, pe tot mai mulţi români, în pragul nebuniei şi dincolo de acesta, într-o lume bizară, halucinantă, în care odată intraţi, nu se mai pot întoarce la normalitate. Spre deosebire de alte boli, în cazul afecţiunilor psihice, dacă intervenţia nu este făcută de la debutul lor, efectele sunt ireversibile.
Înainte de ’89, în spitalele de neuropsihiatrie, obsesiile pacienţilor erau legate de Ceauşescu şi de Securitate. Majoritatea bolnavilor discordanţi declarau sincer că sunt urmăriţi sau că au o legătură secretă cu Ceauşeştii, explicau, cu lux de amănunte, cum Securitatea le-a pus microfoane în casă. Auzeau voci şi prindeau posturi de radio străine cu ajutorul plombelor dentare. Mai puţini erau aceia cu delir mistic, bolnavi care se credeau Iisuşi sau Dumnezei, ţineau corespondenţa cu sfinţii din calendare, iar de sărbători le şi telefonau. Astăzi românii înnebunesc din cauza patronilor, computerului sau profesoarelor de română.
Principala afecţiune psihică recunoscută la nivel mondial este depresia. Statisticile arată că una din 4 femei şi unu din 10 bărbaţi suferă de depresie, iar 15% din pacienţii cu depresie accentuată se sinucid. Anual, peste 40 de mii de pesoane din Europa îşi pun capăt zilelor.

Navighează cu WC-ul pe Internet

Lipsa unei culturi medicale elementare determină adesea rudele unui bolnav psihic să nu apeleze la medic. Le este teamă de reacţia comunităţii, considerând nebunia o boală ruşinoasă ce trebuie ascunsă de ochii lumii. Din această cauză rămâne un secret drama familiei trăită zilnic între patru pereţi. Un fost colonel se trezeşte în fiecare zi la 5 dimineaţa, îşi întinde pe pat toate costumele de haine din şifonier, apoi le perie îndelung. O cheamă la raport pe soţia lui şi îi ordonă milităreşte să îl îngroape îmbrăcat cu toate costumele când va muri. Acest calvar se petrece în fiecare zi şi ţine de 10 ani, pentru că atunci a fost pensionat respectivul. Trecerea de la o activitate stabilă la pasivitatea pensionarului a lăsat urme în psihicul fostului colonel. Altfel este om normal, face piaţa, plimbă căţelul, joacă table în faţa blocului, poate conversa cu cineva pe diferite teme, aparent fără să abereze. Familia lui nu a apelat niciodată la psihiatru. Nimeni nu poate determina în ce fel va evolua boala unui individ care, pentru început, îşi terorizează doar familia. Certurile părinţilor marchează psihicul copiilor. Un tânăr din Bucureşti, la prima vedere normal, îşi petrece o mare parte din timp desenând hărţi ciudate, numai de el înţelese. Când era mic a asistat de nenumărate ori la scandalurile dintre ai lui. Acum la 17 ani, e convins că a descoperit o traiectorie secretă a navelor spaţiale extraterestre, cu care de altfel comunică după ce apune soarele. Mama lui nu l-a dus la medic crezând că băiatul are doar o imaginaţie bogată. O altă bolnavă îşi chinuie fetele şi soţul, trezindu-se noaptea la aceeaşi oră (2.00). Trage apa la WC crezând că navighează pe Internet. Până în zori îşi exaspează apropiaţii explicându-le că vorbeşte cu Regina Angliei şi că îi trimite acesteia e-mail-uri. Apoi se linişteşte, doarme câteva ore bune şi se trezeşte alt om.

Nebunii nimănui

Nebunii nimănui, cei fără acoperiş deasupra capului şi buletin în buzunar, sunt uşor de recunoscut pe stradă. Murdari, abia tărându-şi trupul, în care sufletul urlă disperat. Uneori cântă, râd în hohote sau vorbesc cu extratereştri. Când se apropie sărbătorile, în special cele de iarnă, e plin Bucureştiul de ei. Ies la cerșit, pentru că lumea e mai darnică de Crăciun.
La Universitate, aproape de Galeriile Orizont, un bărbat şi-a expus "tablourile" afară, lângă vitrină. Trecătorii râd în hohote. Omul a desenat, stângaci, zeci de organe sexuale bărbăteşti. De toate soiurile, mărimile şi culorile. Slabe, grase, lungi, scurte, drăgălaşe, boccii. Unele dintre ele au ochi nas şi guriţe zâmbitoare, altele fundiţe, rochiţe şi picioare de gândac. Fiecare are câte o denumire scrisă dedesubt. De exemplu, un penis arătos şi  mare, cu ochi albaştri, se numeşte în viziunea artistului: "Umflata lui Alain Delon". Pe cele mai amărâte le-a botezat: "Paralitica" şi "Mărunţica".
În Piaţa Romană, două bătrâne gemene protestează de zor, de dimineaţa până seara, ţinând nişte cartoane în mâini. Ameninţă, acuză, înjură trecătorii care se amuză copios la vederea lor. „Securiştii ne urmăresc încă. Suntem torturate de regimul mafiot din Ministerul de Interne. Vor să ne elimine ca să ne ia casa.Vor să ne ia și picioarele!” Cei din zonă le cunosc, s-au obişnuit cu ele. Nimeni nu le poate opri, aşa că, le vezi aproape zilnic în centru.
Fie că sunt săriţi de pe fix din naştere sau aduşi în această stare de lipsurile materiale, de frământările zilnice, de criză sau de stres, bolnavii psihic sunt din ce în ce mai numeroşi. Trăiesc printre noi, lipsiţi de apărare, disperaţi. Ajutorul ar trebui să vină de la familie, dar şi din partea societăţii. Pentru că o societate cu mulţi bolnavi psihic e o societate pierdută. (Răzvan Mateescu)