Inedit: omul care creeaza arta din praf

Există artişti nonconformişti pe care vopseaua de ulei, guaşa, tempera sau cărbunele nu îi satisfac. Pentru exprimarea gândurilor au nevoie de cu totul alte materiale decât banalele tuburi. Așa au apărut lucrări realizate din pânză de paianjen, zaț de cafea, scrum de țigară, coaje de ou pisată, etc. Artistul plastic Nicolae Comănescu lucrează în...praf.

Artă-n ochi!

Ce poate fi mai complex, mai parfumat, mai mişcător şi demonic decât praful? Miliardele de particule, pe care omul modern le trage adânc în piept, de când se naşte şi până moare, par vii, intră în el, în sângele şi-n ADN-ul lui, devin părţi microsopice ale sufletului. Praful e pe buzele noastre, pe păr, pe gene, el creşte odată cu noi. Chiar dacă statisticile arată că Bucureştiul deţine cea mai mare cantitate de praf pe cap de locuitor, din Europa, unii văd „partea plină a paharului”  și de ce nu, o oportunitate de afacere din asta.


 Comănescu s-a împrietenit atât de mult cu praful bătrânului Bucureşti, încât a început să-l pună în slujba ilustrării realităților urbane. Îl fascinează. Este în stare să vorbească ore în şir despre praf, mirosul şi originea lui. “Praful e interesant şi ca preţiozitate cromatică, spune artistul. Eu intercalez peisaje metropolitane, bucăţi din Bucureşti, din cartierele lui, în special din Berceni. Noi ne confundăm cu praful. El spune totul despre un Bucuresti pe care îl tragem zilnic pe nas, îl prizăm, ne intră în ochi şi îl aruncăm în ochii altora. Praful e ascultător, se pliază perfect pe orice formă. L-am descoprit atunci când încercam să dau mai mult contrast în nişte lucrări de-ale mele din trecut. Nu reuşeam cu o culoare obişnuită. Atunci am căutat ceva nou, virgin, neinventat, ceva care să mă satisfacă vizual. Şi am găsit praful, care e cel mai puternic şi poate spune mai mult decât ai vrea tu, ca autor. Utilizez o tehnică combinată, care presupune amestecarea prafului cu vopseaua aplicată pe pânză.”


Din prafuri, muştar şi noroi, creat-am frumuseţi şi lucruri noi…

Femeile frumoase ale Bucureştiului poartă podoabe în care sclipeşte praful auriu. Autoturismele mârâie prăfuite în trafic, hainle nostre sunt învelite în praf de Militari, de Băneasa, Ferentari sau Iancului. Praful locuieşte în hainele noastre de firmă, în părul coafat al cucoanelor. Se aşterne parşiv între sânii siliconaţi ale piţipoancelor şi aţipeşte în ghiulurile barosanilor, cu mulţi euro în bancă. Praful vorbeşte despre oameni, despre istorie şi durere. Praful din Piaţa Romană e mai fin şi mai parfumat decât cel din Rahova, de lângă piaţă. Însă praful din mahalale e vesel şi zglobiu: cântă, dansează din buric, plânge, bea votcă penală, înjură şi ascultă manele. Când ne intră în ochi şi scrâşneşte între dinţi devine supărător. În cele din urmă, ne obişnuim cu el. În peisajele lui Comănescu apar resturi de uzine şi furnale, ce se desenează singure, răsărind ca nişte măsele cariate în georgrafia urbană, nesuferitele blocaje în trafic: autoturisme bară la bară, găurile din asfalt, aerul disperat, etc. Cartierul Berceni intră şi el în scenă cu imagini în care blocurile comuniste, acum gătite cu antene şi termopane la geamuri, se întind erecte până la norii, şi ei părfuiţi. Muştarul, cenuşa şi noroiul sunt alte ingrediente care îl ajută pe Nicolae Comănescu să-şi exprime frământările şi ideile. Artistul le adună pe toate şi le aşterne, cu talent, pe pânză, reuşind să creeze peisaje hilare şi uneori triste ale Bucureştiului de azi. Nicolae Comănescu a văzut lumina zilei în 1968, la Piteşti. A studiat la Academia de Arte din Bucureşti sub îndrumarea maestrului Ion Sălişeanu. Cariera lui este profilată pe pictură, fotografie şi artă video. Începând cu anul 2000, artistul a participat la nenumărate expoziţii internaţionale: Berlin, Trieste, Florenţa, Belgrad. Un an mai târziu, expunea la Bienala de la Veneţia. A făcut parte din grupul provocator de happening-uri „Rostopasca”, alături de artiştii: Dumitru Gorzo, Florin Tudor şi Monica Vătămanu.
(Răzvan Mateescu)