Orfanii boschetari ai lui Ceausescu au ajuns parinti si bunici

Aproape de miezul nopţii, împrejurimile Gării de Nord au un aspect fantomatic. Gerul nopții de ianuarie te pătrunde dureros, prin toate încheieturile. Pustiu. Dintr-o dată, din cotloane nevăzute, apar ei, homleşii, aurolacii şi nenorociţii lumii fără identitate, uitaţi şi de Dumnezeu. Suflete pierdute.


Imediat după revoluție, imaginile cu acești oameni făceau înconjurul lumii, vorbeau de la sine, nu mai aveau nevoie de niciun comentariu. Azi, nu mai impresionează pe nimeni. S-au integrat în peisaj, ca haitele de câini vagabonzi sau mașinile abandonate. Nimeni nu face şi nu prea ar mai avea ce să facă vreodată pentru ei. Cerşesc un bănuţ cu care îşi cumpără rachiu sau aurolac. Când se apropie de tine, aerul din jur prinde un iz pestilenţial. Au vârste cuprinse între câteva luni şi 70 de ani. Dacă în timpul zilei, în forfota generală, în aglomeraţia de maşini, tramvaie şi sunetul isteric al claxoanelor, n-ai timp să sesizezi această populaţie stranie, care se chinuie să supravieţuiască, târându-se, la căderea serii, realitatea ne dezvăluie un film horror cu morţi vii. Îi vezi, din loc în loc, sprijinind ziduri roase de mucegai, cu ochii daţi peste cap. Buzele, lor, de obicei cianotice, capătă nuanţe sclipitoare de la aurolac.
Natura și-a urmat și cu ei ciclul normal. Au crescut, s-au dezvoltat, și-au făcut familii, iar unii dintre ei au ajuns la vârsta ”senectuții”. Pe genunchii uzi de urină și noroi înghețat își hâțână nepoțeii, care urlă disperați de foame. Poate că le spun și ei povești. E drept că nu la gura sobei, ci la cea a canalului.

Seara, boschetarii devin fiare
    
Chiar dacă au fost internaţi în case de copiii sau azile, n-au suportat regulile impuse şi un acoperiş deasupra. De dorul pungii cu „drog”, al ţigărilor, al băuturii ieftine şi libere, nenorociţii soartei s-au întors din nou în stradă. Au crescut, s-au dezvoltat, au învăţat uşor să urască şi să sară la gâtul oricui le-ar călca ”teritoriul”. Copiii aurolaci de acum 20 de ani, au devenit oameni în toată firea şi reprezintă un adevărat pericol social. Unii sunt trecuți de prima tinerețe, dar mintea lor a rămas ca a unui preşcolar. Ţelul lor în viaţă este amorţirea pe cât se poate a tuturor simţurilor. Pentru o pungă plină cu preţioasa pulbere strălucitoare, copiii, adolescenţii şi maturii străzii sunt în stare de orice. Îşi fac „şmenuri” pe piele, adică se taie cu obiecte ascuţite: cioburi de sticlă, cuţite, cuie, ace. Cine are rănile cele mai grave, din care ţâşneşte sângele şuvoaie, acela e considerat un adevărat lider şi toţi îl respectă. Cicatricile stau mărturie. Nici fetele nu scapă de „şmenuială”, pentru că şi pe ele trebuie să le conducă cineva.


Oamenii străzii nu au ce pierde şi unii dintre ei sunt conştienţi că prin moarte ajung să nu mai simtă durerea şi chinul. Ei au văzut tot, sau aproape tot. De mici ştiu ce înseamnă frigul, foamea, tusea, păduchii şi râia, bolile venerice, violurile, prostituţia, pentru o pâine caldă împărţită în trei sub pământ. Locuitorii din zona Gării de Nord care se întorc acasă la ore târzii trebuie să fie cu băgare de seamă. Seara, oamenii străzii devin violenţi ca maidanezii în călduri. Floarea Marinescu locuieşte într-unul dinte blocurile din Calea Griviţei. După ora 7 seara nu mai iese din casă. Îi este frică. ”Mă întorceam de la cimitir cu o vecină, când ne-a tăiat calea un aurolac şchiop și urât, cu bube pe față. Avea o seringă de plastic la el şi ne-a ameninţat că ne-o înfige în gât şi ne dă SIDA dacă nu scoatem banii. Norocul nostru a fost o maşină care a oprit chiar lângă noi. Speriat, cerşetorul a fugit. Așa am scăpat. Alaltăieri seara, șchiopul cerșea la magazinul cu pateuri, l-am recunoscut.”

Niște bocanci încă buni...

Mulţi dintre oamenii străzii au devenit părinţi. Îşi târâie după ei copiii, rezultat al amorului sordid de prin canale şi ghene de bloc. Alţii, au ajuns deja bunici. Prin anii ’90 au rămas fără case şi de atunci, doar cerul le-a fost pătura. Şi-au crescut odraslele în legea străzii şi-a canalului fără capac. Toţi homleşii bătrâni îţi pun aceeaşi bandă, cu aproximativ, acelaşi subiect lacrimogen. Nea Petre umblă prin Bucureşti de ani de zile. Zice că a avut casă, dar a pierdut-o. Cineva l-a păcălit şi uite aşa, a rămas cu famila, formată din opt persoane, pe străzi. Au stat câtva timp împreună prin parcuri şi pieţe, apoi fiecare a plecat în lume pe cont propriu. Se mai întâlnesc, din când în când, în parcul de la Gara de Nord. „Eu nu-i mai cunosc, că s-au schimbat după atâţia ani. Strada te face alt om. Ieri a venit la mine un copil aşa, cam la vreo 7- 8 ani, rupt, bătut, cu sânge la bot. Zice că e nepotu-meu, băiatu’ lu’ fii-mea, Laura. A crescut şi ăsta numai prin tramvaie. L-am recunoscut după o aluniţă mare, pe care o au toţi din neamul meu, pe obraz. Mi-a cerut bani şi ţigări, că aşa fac mereu nepoţii mei. I-am dat ultimu’ chiștoc, atâta aveam: na, la tataie din ţigare.”


Bătrânul mai are vreo şase nepoţei, poate chiar mai mulţi, că se înmulţesc în fiecare an. Îi caută pe toţi după aluniţe. Care n-are, nu e al lui, lucru sigur! În buzunarul drept se vede o sticlă de poșircă, la doi litri. O amăgire. Bătrânul este dotat şi cu o pungă, prin care ”ia legătura”, când şi când, cu paradisul său iluzoriu. Îşi face culcuşul pe o bancă, pune capul pe sticla de otravă, cu gust de oțet și unghii arse, apoi începe să sforăie instantaneu, chinuit de vise apocaliptice. Nu-l deranjează frigul și nici zăpada. Dacă nu se va mai trezi mâine, nu-i nicio pagubă. Nimeni nu-l va plânge. Dar bocancii lui, așa jerpeliți și împuțiți, par încă buni. Ei îl vor încălzi iarna asta grea pe norocosul care-l va găsi primul, înaintea poliției. (Răzvan Mateescu)