Răsfoind paginile cotidianului Evenimentul Zilei am descoperit un interesant punct de vedere exprimat de domnul Vladimir Tismăneanu pe tema cercetării istorice şi a condamnării regimului comunist. Am decupat câteva idei din acest articol, cât şi din opiniile postate pe blogul Domniei sale, spre a le comenta. Înainte de toate, vă mărturisesc că am abordat întotdeauna tema comunismului cu sufletul tulburat de un amestec de trăiri. Pe de o parte, port în suflet nostalgia copilăriei mele înfrumuseţate de tihna unui belşug smerit şi de bucuria vacanţelor petrecute la munte şi la mare. Se trăia bine în anii ’70. Criza economică şi nebunia lui Ceauşescu încă nu loviseră România. Pe de altă parte, am în suflet o antipatie profundă pentru toţi „foştii“ tovarăşi nomenclaturişti, ofiţeri de securitate şi ale lor rubedenii care infestează parlamentul, guvernul, preşedinţia, clasa politică, mediul economic şi intelectualitatea ţării. 

Într-o astfel de stare sufletească mă întreb şi vă întreb: mai este condamnarea regimului politic de până în Decembrie 1989 un subiect de interes naţional? Mai are vreo importanţă analiza academică a perioadei 1944-1989, pentru cetăţeanul român, un cetăţean şomer, sărac şi ale cărui drepturi civile şi economice sunt permanent încălcate de autorităţile unui regim aşa-zis democratic? Pentru un om ca mine, din a cărui viaţă aproape nouăsprezece ani s-au petrecut în extazul şi apoi, agonia regimului Ceauşescu, a înţelege comunismul este un demers absolut obligatoriu. Vreau să înţeleg de ce teoria marxistă, care a realizat o critică profundă şi corectă a capitalismului, a devenit punctul de plecare al unor dictaturi criminale, precum stalinismul, maoismul sau ceauşismul, atunci când a fost pusă în practică? De ce societatea socialistă de inspiraţie marxistă, un fel de „pământ al făgăduinţei“ unde dreptatea şi egalitatea fuseseră aparent înfăptuite, s-a transformat treptat într-un lagăr de concentrare populat de sclavi înfometaţi? Sunt multe întrebări la care nu am primit răspunsul corect.

Cea mai importantă idee expusă în articolul semnat de domnul Tismăneanu este aceea că „regimul comunist a distrus proprietatea privată, l-a înlocuit pe homo economicus cu homo sovieticus, lăsându-l ca moştenire pe homo prevaricatus. Acest lucru s-a petrecut întrucât doctrina marxistă vedea în proprietatea privată originea Răului social“. Afirmaţia ar provoca interesante dezbateri în mediul academic, însă, pentru românul de rând, viziunea marxistă asupra proprietăţii private ca origine a răului social este tot mai ispititoare şi mai ales, confirmată de realităţile social-economice şi politice ale României post-decembriste. De peste 20 de ani, cetăţeanul român vede cum din averea statului, asupra căreia îşi arogă măcar drepturile izvorâte din însăşi calitatea lui de cetăţean, s-au rupt şi se rup hălci întregi, pe căi de cele mai multe ori imorale şi ilegale, pentru a se constitui averile private ale celor cunoscuţi drept „baroni“, „moguli“, „miliardari de carton“, „băieţi deştepţi“. Gravitatea situaţiei este dată mai ales de faptul că cei mai mulţi dintre deţinătorii de mari proprietăţi private în România sunt foşti membri ai eşaloanelor doi şi trei ale aparatului politic, economic şi de represiune al regimului ceauşist. 

Altă afirmaţie deosebit de interesantă a domnului Tismăneanu o aflăm pe blogul Domniei sale: „Între cele mai grave consecinţe ale comunismului ca practică politică instituţionalizată, încarnată în regimuri totalitar-ideocratice, este obliterarea memoriei, ocultarea dimensiunii subiective, lichidarea moralităţii tradiţionale, a acelui tărâm ce face posibile alegeri etice fundamentate pe criterii absolute, nu pe relativisme dictate de interese de clasă ori rasă“. Foarte adevărat! Avem însă o problemă la aşezarea acestor idei în contextul vieţii cetăţeanului român de astăzi. Societatea românească a începutului de secol XXI se caracterizează, sub multe aspecte, tocmai prin ocultarea dimensiunii subiective, prin lichidarea moralităţii tradiţionale – pentru a cărei renaştere trebuie să spunem că nu s-a făcut mai nimic – şi, cel mai important, prin relativisme dictate de interese de clasă. Cum altfel putem înţelege dispreţul guvernelor postdecembriste faţă de drepturile cetăţeneşti – o regenerare cu „faţă umană“ a dispreţului sângeros manifestat de dictatura ceauşistă? Cum putem aprecia altfel decât ca o luptă de interese de clasă confruntările permanente între grupările politico-mafiote aflate în spatele partidelor româneşti post-decembriste, pentru controlul asupra resurselor naţionale?

Eforturile domnului Tismăneanu de a obţine, alături de preşedintele Băsescu, o condamnare măcar oficială şi simbolică a regimului dictaturii comuniste, sunt lăudabile. Tare mi-e teamă, însă, că o condamnare strict academică, declarativă, rămasă fără efecte juridice – adică procese penale şi condamnări la pedeapsa cu închisoarea – reprezintă doar un act de favorizare a infractorilor. O reală condamnare a regimului comunist ar însemna anchetarea şi condamnarea penală a multor politicieni şi oameni de afaceri români îmbrăcaţi în haina „democraţiei postdecembriste“. Un demers deocamdată imposibil de realizat.