Mai ales astăzi, în condiţiile reconfigurării condiţiei stângii sau dreptei, răspunsul la o astfel de dilemă etică fundamentală trebuie căutat făcând raportare la o chestiune oarecum incontestabilă: tradiţia. Astfel, poziţia de stânga, respectiv dreapta, nu se mai definesc politic, la originea lor de principiu, ci în funcţie de un dat considerat natural, prin raportare la problema respingerii ori păstrării tradiţiei.

     Definind tradiţia ca un „ansamblu de presupoziţii care nu sunt puse niciodată în discuţie sau care intră sub incidenţa aforismului lui Faulkner - «Dacă ceva nu e necesar să fie schimbat, atunci e necesar să nu fie schimbat»"(H. R. Patapievici), atunci aceasta e condamnată la contestare, folosind aceleaşi arme şi întru apărarea ei şi întru contestarea ei: puterea implicitului, a acordului tacit şi inconştient sau adeziunea interioară. În aceste condiţii apariţia partidelor de stânga este rezultatul direct ce exprimă organizarea politică a dorinţei de a o înlocui. Dacă dreapta schimbă doar pentru conservarea vie a instituţiilor istorice, stânga schimbă pentru a schimba ordinea socială cu o alta, imaginată, presupus mai bună. Tocmai de aici rezultă radicalismul stângii, principiile sale fundamentale ca progres, dimensionare raţională, pe criterii eficiente, a proprietăţii publice şi private a Statului, drepturile omului, drepturile animalelor, multiculturalism, revalorizarea identităţilor etnice minoritare, pace, ecologie, feminism ş.a.

     Fr. Hayek făcea o remarcă cât se poate de conservatoare, făcând referire la faptul că socialismul este răul politic cel mai seducător al lumii moderne. Cât se poate de fals şi de adevărat în acelaşi timp. În primul rând, e lesne de observat că omul de stânga simte nevoia să-şi impună viziunea, sistemul social, şi celorlalţi, fiind absolut convins că e cel potrivit. E viziunea romantică a binelui garantat şi agreat. Dincolo de aceste aspecte, observând caracterul uneori violent al stângii, ne întrebăm dacă soluţiile oferite pot fi viabile, date fiind circumstanţele ordinii pretins raţionale, ale controlării sau îngrădirii „procesului de creştere spontană" (Fr. Hayek) sau ale substituirii tuturor cutumelor cu instituţii proiectate raţional sau ideologic? Este tradiţia impusă cu adevărat o tradiţie? Sigur că da. Confirmarea va veni într-o nouă organizare socială, favorabilă capitalismului dirijat, bazat pe naţionalizări limitate şi pe un control centralizat al politicii sociale. Stânga modernă impune rolul activ al Statului, ca forţă de echilibru în societate, elaborează şi susţine programe care să garanteze echitatea socială (aşa cum era ea înţeleasă de J. Rawls), exprimată prin egalitatea şanselor pentru toţi cetăţenii sau prin promovarea şi afirmarea valorilor umane. Aplicarea imperativului justiţiei sociale, respectiv promovarea solidarităţii umane, a spiritului comunitar, al respectului persoanei şi familiei, în vederea creşterii coeziunii sociale şi a unor relaţii de respect între cetăţean şi instituţiile Statului sunt caracteristici de bază în definirea stângii.

     Pentru respectarea acestor principii, enunţate mai sus, fundamentală este toleranţa. Toleranţa ca acceptare a diferenţelor de ordin natural ori psihic dintre indivizi. Toleranţa ca obligaţie în cadrul unei comunităţi şi ca definire a spiritului care reconstruieşte societatea potrivit raţiunii, care pretinde egalitatea.

     Eu personal am ales stânga, ca alternativă la o societate aflată în tranziţie, incapabilă să-şi oprească deriva. Dilemele stânga - dreapta se opresc însă aici, deoarece ceea ce putem defini azi ca fiind socialism, conservatorism sau liberalism, nu reprezintă decât atitudini sau poziţii, datorită mutaţiilor ideologice şi valorice din cadrul fiecărei orientări mai sus numite. A fi astăzi fanatic în susţinerea unor valori (de stânga sau de dreapta) înseamnă a neglija realităţile care prezintă lumea ca un summum de credinţe, necuantificabile.